Nu exista nimeni si nimic, in exterior, in afara de tine insuti
sursa fotografiei: http://www.flickr.com/photos/h-k-d/3617751660/sizes/o/in/photostream/
Al treilea postulat
„Nu există nimeni și nimic acolo, în exterior, în afară de tine însuți”
Noi, cu toții, funcționăm în acord cu sensibilitățile noastre individuale. Fiecare individ poate percepe doar lucrurile la care el este sensibil și ignoră restul. Dacă percepe anumite calități la ceilalți, face acest lucru numai pentru că el însuși este sensibil la aceste calități. De exemplu, dacă îi percepe pe alții ca fiind disprețuitori, acest lucru se întâmplă deoarece sensibilitatea sa rezidă în zona disprețului.
Să luăm exemplul unei persoane care se percepe pe sine ca fiind jignită. Această persoană este capabilă să perceapă jignirea, doar pentru că este sensibilă la jignire. Deoarece sensibilitatea sa este legată de acest domeniu, persoana nu poate percepe altceva în afară de acel lucru. Așa că va reacționa la insultă în mod egal și în sens opus. Va reacționa prin insulte sau, cel puțin, impulsul său va fi dorința de a da o replică de aceeaşi proporție. Ca urmare, de fapt, nu este nici o diferență între ceea ce face cealaltă persoană și ceea ce ea însăși face în schimb. Ele jignesc la fel, doar că în direcții opuse. Individul regăsește o trăsătură a lui însuși (sensibilitatea la insultă) într-o altă persoană și reacționează. Acest lucru înseamnă că în el se ascunde exact aceeași persoană pe care el o vede în celălalt (aceea care jignește). Aceasta este sensibilitatea sa și el percepe doar acest lucru și reacționează doar la acest lucru. Orice altceva se află în afara domeniului său de percepție. El sesizează la ceilalți numai acest aspect care se referă la propria sa sensibilitate specifică.
Astfel, lumea exterioară pur și simplu devine o oglindă a problemelor noastre interioare, a propriilor noastre sensibilități individuale și, dacă acestea sunt deosebit de puternice în noi, numai aceste părți ale unei alte persoane sau situații le putem percepe. Toate celelalte aspecte ale lumii externe se estompează până la insignifianță sau, în realitate, în primul rând nici măcar nu sunt percepute. Deci, de fapt, acolo afară, în exteriorul nostru nu mai există nimeni altcineva decât propriul nostru sine, dat fiind faptul că propria noastră sensibilitate este tot ceea ce suntem capabili să percepem.
Același lucru este valabil pentru tot ceea ce ne înconjoară. De exemplu, dacă o persoană este extrem de impresionată de munții Himalaya, orice ar spune despre aceștia, lucrul respectiv va fi un adjectiv care se află în rezonanță cu sensibilitatea interioară a persoanei. Dacă individul spune că munții sunt incredibil de frumoși, este foarte probabil ca sensibilitatea lui să se găsească în domeniul fumuseții. Pe de altă parte, dacă spune că munții sunt puternici, este foarte probabil ca sensibilitatea sa să se rezide în domeniul puterii. Adjectivele pe care individul le folosește și sensul pe care aceastea îl au pentru el, sau conotația lor, sunt legate de percepția de sine pe care el o are. Adjectivul "puternici" ar putea indica experiența interioară a puterii sau opusul acesteia: neputința. Adjectivul "frumoși" s-ar putea să indice o experiență interioară a frumuseții sau a urâțeniei. Așa că atunci când privim munții Himalaya, întotdeauna ne vedem pe noi înșine sau un aspect interior al nostru. Când privim orice altă persoană, ne vedem pe noi înșine.
Aproape că nu există nimic în preajma noastră care să nu fie de fapt, o percepție a propriului nostru sine. Așa că atunci când vorbim despre faptul că lumea se apropie de sfârșit, în esență vorbim despre momentul sfârșitului nostru. Putem percepe sfârșitul lumii doar ca pe propriul nostru sfârșit. Vedem ceva care se va termina, prin urmare în noi trebuie că există conștientizarea sau teama propriului nostru sfârșit.
Am găsit o confirmare puternică a acestei idei în cadrul unui experiment pe care l-am efectuat cu ajutorul unor voluntari din colectivul meu de studenţi. Le-am cerut tuturor să scrie cinci cuvinte prin care să descrie Taj Mahal-ul. I-am rugat să folosească cuvinte care să fie obiective, și anume acelea pe care le-ar fi folosit un jurnalist, în scopul de a reduce la minimum subiectivitatea individuală. Lucrul interesant a fost că nu au existat două scrieri care să coincidă. De exemplu, unul dintre voluntari a scris "romantic, frumos, sentimental". Un altul a descris Taj mahal-ul ca fiind "grandios, regesc", și așa mai departe. A treia persoană a vorbit despre inginerie, structuri și despre forma acestuia.
Examinînd cuvintele pe care fiecare persoană le-a scris, am descoperit că acestea ofereau o imagine foarte exa ctă a celui care le-a scris. Acest lucru înseamnă că fiecare dintre voluntari avea o percepție diferită a Taj Mahal-ului, bazată pe sensibilitatea lui, pe propriul său mod de a vedea lumea. Prin urmare, întrebarea care se pune este "oare Taj Mahal-ul chiar există cu adevărat?"
Același lucru este valabil și atunci când vorbim despre concepte cum ar fi dreptatea, iubirea, pacea, etc. La un nivel superficial, va exista ceva comun în modul în care persoane diferite definesc aceste concepte. Însă examinând lucrurile mai profund, veți constata că fiecare dintre aceste persoane, experimentează aceste concepte în felul său propriu. Și că experiența respectivă nu este limitată la ''dreptate'' sau la ''iubire'', ci este experiența constantă, neschimbată, a acelei persoane, în toate situațiile. De exemplu, o persoană poate să vorbească despre experiența iubirii, ca fiind una de extindere, de expansiune, iar alta poate vorbi despre aceasta ca fiind o atracție pasională puternică. Atunci când auzi aceste experiențe complet diferite în legătură cu același concept, de exemplu "iubire" începi să te întrebi dacă există într-adevăr un astfel de lucru ca "iubirea" sau "dreptatea" etc. și începi să observi că realitatea fiecăruia dintre oameni este propria lui experiență unică, "celălalt cântec" al său. De asemenea, devine evident faptul că, atunci când doi oameni dialoghează unul cu celălalt, fiecare vorbește din propria lui experiență; acest lucru înseamnă aproape că fiecare vorbește cu el însuși, în prezența celuilalt!
În trecut, dacă o persoană vorbea de o anumită situație sau relație din viața sa, care o afectase puternic, prima oară aș fi încercat să stabilesc dacă această situație existase cu adevărat sau nu. Asigurându-mă de acest fapt, aș fi încercat apoi să înțeleg ce anume simțise persoana în acea situație, aș fi întrebat-o despre acest lucru și astfel aș fi căutat să înțeleg propria ei percepție a realității. Cu toate acestea, treptat am ajuns să descopăr propria sensibilitate, așa cum este aceasta subliniată în respectiva situație. În acest fel, postulatul că „nu există nimeni și nimic acolo, în exterior, în afară de tine însuți” s-a dovedit foarte folositor în a-i înțelege pe oameni.
De multe ori am familii întregi care vin la mine pentru tratament. Este o anumită familie în care tratez o femeie, cele două fiice ale sale și cele două nurori. Fiicele și nurorilie vin separate la consultație și, cu astfel de ocazii, mi-au descris această doamnă. Descrierea fiecăreia dintre ele este total diferită, încât unei terțe persoane i-ar fi greu să creadă că ele vorbesc despre aceeași femeie. Din acest lucru am înțeles că, de fapt, fiecare își descria propria ei sensibilitate, atunci când vorbea despre mama, respectiv despre soacra ei. Astfel încât, în loc să le întreb care erau sentimentele lor cu privire la mamă sau soacră, pur și simpul am început să notez expunerea pe care fiecare o făcea și, astfel, am ajuns la o înțelegere destul de precisă nu a persoanei care era descrisă, ci mai degrabă a persoanei care făcea descrierea. De fapt, fiecare dintre noi îşi pictează în mod constant autoportretul , prin tot ceea ce face sau spune.
Un alt exemplu care vine să demonstreze acelaşi lucru, este cazul unei femei de 40 de ani, care s-a prezentat la cabinetul meu pentru simptome de colită ulcerativă. I se administra o medicaţie foarte puternică şi spunea că toată această situaţie începuse după moartea soţului ei. Am întrebat-o despre viaţa pe care o dusese alături de acesta. A spus că fusese iadul pe pământ. Femeia spunea că soţul ei era cea mai suspicioasă, posesivă şi geloasă persoană care putea să existe. Dintotdeauna fusese înnebunit de gelozie atunci când ea schimba câteva cuvinte cu oricare alt bărbat. Expresiile şi gesturile femeii, în timp ce îl portretiza, erau la fel de vehemente, categorice şi violente pe cât descrisese ea, cu însufleţire, că era soţul. Femeia ar fi putut să-şi descrie soţul într-un mod complet diferit. Ea ar fi putut să-l descrie ca fiind un om crud, ca torturând-o, persecutând-o sau ar fi putut să-l fi înfăţişat ca fiind nesăbuit, prost şi, aşa mai departe. Dar nu acesta era modul în care ea îl experimentase. Felul în care femeia l-a descris m-a ajutat să înţeleg că sensibilitatea ei se găsea în domeniul geloziei, suspiciunii şi furiei. Prin urmare, putem înţelege sensibilităţile oamenilor chiar şi atunci când aceştia nu vorbesc despre ei înşişi.
Pentru mine, personal, înţelegerea tuturor acestor lucruri a fost o experienţă foarte înălţătoare din punct de vedere spiritual. Devine clar faptul că toate cusururile pe care le găsiţi sau tot ceea ce criticaţi este nimic altceva decât propria dumneavoastră sensibilitate. Această conştientizare este de natură să vă calmeze, să vă aducă liniştea. Lumea există doar în forma în care individul o percepe; individul se percepe numai pe sine însuşi. Iar cunoaşterea de sine este rădăcina înţelepciunii.
Sursa: Celălalt cântec, descoperirea eu-lui paralel, Rajan Sankaran, editura Minied, 2010, pag. 177
